O piatră mică

El a venit pe mare în timp de război, a ieșit dintre valuri atingând după mult timp pământul. Imediat toți cei care l-au văzut pe uscat au observat umanitatea lui. Dar ea la privit direct în ochi, cei mai profunzi și visători ochi, plini de viață, și de îndată s-a îndrăgostit. A simțit cum i se deschid aripile când el i-a atins mâinile pentru prima dată, a simțit milioane de fluturi în stomac.

În acea noapte a udat fericirea cu lacrimi calde, lăsându-le să cadă în mare adăugând sare peste sare. Ea îi spune lui „-Tu ești dragostea vieții mele, toată viața mea este pentru tine!”, iar el îi răspunde „-Port o piatră mică în buzunar care construiește pace acolo unde nu există… O voi duce acolo unde mă va purta speranța, acea speranță care nu vrea să mă mai lase deloc. Voi purta această piatră mica cu toată greutatea ei, iar într-o zi poate își va găsi locul în care se va odihni pentru totdeauna.”

El a plecat să-și urmeze destinul purtat de vânturi puternice cu acea piatră mică în buzunar, părăsind-o. Ea s-a trezit noaptea târziu, fără el. A fugit spre mare și a privit spre cer cu lacrimi în ochi, strigând cu toată suflarea numele lui.

Lumini albe în ceață

Am încercat să te readuc aici, la mine, cu mine, prin orice mijloc, să te readuc aici cu orice preț. Am lăsat mereu aprinse lumini albe în ceață ca să nu te mai pierd, cât de inutil m-am apărat, eu care nu vroiam în niciun chip să cedez. Când mă gândesc că, mă hrăneam din tine cu bucăți mari, te respiram cu înghițituri mari, și de aceea încă îmi las urmele-mi în furia pe care n-ai urmat-o niciodată.

„Update” de la 34 la 35

Daaaa…! Azi este ziua mea. Fac 35 de ani și nu știu dacă să mă bucur sau nu, dacă să plâng sau să râd. Mă întreb câteodată cum de am putut fi atât de naiv încât să-mi pierd timpul numai cu persoane nepotrivite și profitoare. 10 ani din viață îi consider pierduți din start, din anumite puncte de vedere. Nu mai pun la socoteală și ce a fost după 2013, alea au fost doar relații scurte cu persoane…

Azi la 35 de ani lucrurile stau la fel, eu nu mă pot schimba și voi rămâne același om visător ca și până acum, un om care continuă să creadă în tot ceea ce este frumos și pur, în tot ceea ce înseamnă promisiune, angajament și fidelitate într-o relație. Aceasta este speranța care nu vrea să mă mai părăsescă deloc, și oricât aș vrea eu să o ignor ea este prezentă acolo în sufletul meu, tot timpul… atât cât a mai rămas din ele – și din suflet și din timp.

 

Omul care privește norii…

El a văzut atât de multe lucruri, în toate aceste forme ciudate el ar putea vedea o lume nouă, ca un vis care nu a venit, dar care așteaptă acolo pentru a fi atins.

Îmi amintesc de o zi în care a existat pe cer un nor alb, eu i-am spus că mi se pare un căpcăun în timp ce lui i se părea că seamănă cu un înger. Poate că fiecare vede doar ceea ce vrea să vadă, și apoi puțin de adevăr. Este doar o poveste ca și alta, poate că unii dintre voi ați simțit deja. Poate schimba totuși cu puțină voință trecutul nostru. Și norii au trecut acum, și vor trece și alții pe deasupra noastră mai mult decât oricând.

Astăzi, fiind mai în vârstă, omul cu inima nobilă care obișnuia să privescă norii îmi spune că într-o zi s-a pierdut în clarul unui cer senin, iar acum nu se mai regăsește. Îl cunosc bine, este omul care se uita la nori, probabil din nevoie de dragoste sau poate din nevoie de povești. Înteleg acum, toată lumea crede doar ceea ce vrea să creadă, și puțin de adevăr.